Viata e pentru noi un maraton ce nu se sfarseste decat atunci
cand inima noastra cedeaza. Pana atunci trebuie sa alergam. Alergam pentru noi,
pentru copiii nostri si apoi alergatul se transforma intr-un mers domol pe care
il continuam pana ajungem la finish. Finish-ul nu-i deloc un moment fericit
nici pentru noi nici pentru cei din jurul nostru. Dar atunci stii macar ca
toata cursa asta plina de obstacole s-a sfarsit. Ca nu mai ai nimic de facut si
ca dupa o viara de alergat esti liber sa te asezi pe banca si sa iti tragi
sufletul, la propriu si la figurat.
Sfarsitul e trist, dar poate ai atunci macar un minut sa te
uiti in urma ta si sa vezi cum ti-a fost cursa pana atunci. Probabil cu
obstacole, cu zone grele de care nu ai putut trece usor, dar ai reusit.
Alergam, alergam mereu, de parca cei mai agresivi caini ar fi pe urmele noastre
si sunt gata sa ne manance de vii.
Putem sa alergam cat vrem, daca stim ca in urma noastra nu am
lasat un loc pustiu. Atunci putem sa spunem ca am castigat maratonul vietii
noastre.
