Dureroasa lectie a rabdarii. Infloriri

Un hol de spital. Oameni care misuna. Bolnavi care striga, se vaita ori gem de dureri. Trec oameni grabiti, cu dosare sub brat, sarsanale in maini, gata de internare spre mult dorita vindecare. Disperare, lacrimi, usturimi. Cozi. Imense cozi. La ecograf, la vreo analiza sofisticata, ori doar la un simplu consult. Asteptarea e cuvantul de ordine. In astfel de momente, rabdarea e tocmai acea calitate pe care ti-ai fi dorit-o mai dezvoltata, cultivata in timp. Din cand in cand cate o asistenta blonda, subtire, rujata, proaspat coafata si parfumata cu Chanel, dar si cu esenta “iubirii” de oameni, trece ca vantul, bombanind a sila, printre bolnavii ce abia isi cara dupa ei drenele. Se aud murmure: “uite si curva asta, pur si simplu i se vede fundul!” De ce oare la acelasi aspect (dar si atitudine) ale unei brunete asistente, murmurele inceteaza? Nedrept. Lumea e inca plina de prejudecati. Tot asteptand sa-ti vina randul, iti trece fulgerator prin minte sa o iei inaintea batranului de 75 de ani care aproape isi smulge parul din cap de durere, dar si de nerabdare pentru ca l-au trimis timp de trei ore de la un etaj la altul, dintr-o cladire in alta, fara sa-i faca nimic, fara sa se uite la el macar. Iar acum a ajuns la cabinetul unde astepti si tu si vrea sa intre “peste rand”. Iti trece acest gand misel prin minte, sa nu-l lasi, apoi te uiti mai atent la el si parca vezi durerea lumii adunata hristic in ochii sai umezi. Dai la o parte gandul cel rau si-l lasi sa intre inainte. Mai stai o ora. Peretii devin tot mai galbeni, parca dimineata pareau albi. Nu intelegi, privirea ti se incetoseaza, inima palpita tot mai tare, nervii sunt la pamant. Rabdare, mai vino…mai ramai. Intr-un tarziu, ajungi si tu la intalnirea cu medicul. Cu diagnosticul. Cu destinul. Iesi din cabinet uimit, tacut, speriat, debusolat si nu mai stii pe unde ai intrat in cladire. Pleci cu gandul sa mai verifici diagnosticul (nu foarte grav, dar cu totul surprinzator) si-n alta parte. N-ai incredere. Nu vrei sa ai. Afli cateva ore mai tarziu ca diagnosticul se confirma. Si ca incepe o noua etapa pentru tine. Nu foarte complicata, dar dureroasa si limitativa. Etapa pe care n-o doreai, n-o asteptai, dar care a sosit. La plecare, pe aleile spitalului, corcodusii si merii deja infloriti te-ntampina cu surasul florilor lor blande. Te opresti. Ii vezi. Acum ii vezi, la intrarea intempestiva din urma cu circa cinci ore nu i-ai vazut, ai trecut glont pe langa ei, ignorandu-le primavara. Acum iti faci timp si-i privesti. Te opresti, e si un cires mic, mititel care-ti intinde florile spre mangaiere. Mirosi, mangai, ai tendinta sa iei o crenguta cu tine, te razgandesti si o lasi acolo, in locul ei firesc spre a da rod mai tarziu. Ori doar spre a incanta priviri de batran, de copil ori adult aflati in trecere ori veniti si ei la intalnirea cu destinul. Brusc iti dai seama de dureroasa lectie a rabdarii, a vietii in sine. Si realizezi ca toate gandurile si lacrimile varsate pana mai ieri, batand nervos din picior pentru ca tu vrei ACUM “fericire“, satisfactii, impliniri au fost o pierdere de timp. In momentul de fata, n-ai vrea decat sanatate. Si afli, dureros, ca fericirea ti-era, in fapt, atat de la indemana. Iti este si acum… Ramane gandul sa astepti, sa-nduri, sa trudesti si, evident, sa speri. * Au inflorit merii. Odata cu ei, sa-nfloreasca si primavara sufletelor voastre! Ale noastre.